History of the zsil valley

Despite its location between two inhabited regions, the Hátszeg basin and Olténia, the Zsil valley was a barely populated region from the middle ages until the 19th century.

We can read first time about this region from the 15-16th century records. The one from april the 28th 1419, written by Lóránd Lepes vice says that the ruler from Demsus, Musina, wants to sell all his properties, and everyone is entitled to buy it. The paper recorded all the items, including the name „Syl”.

On the 18th of January 1493, Ulászló the IInd from Buda, donates to Kendefy Mihály from Malomvíz,the properties along the Syl river., called Pterela, Malu and Nyakmezeki. This shows that there were no inhabited villages on that region, because the royal paper mentions only the land along the river. Nowadays Pterela is Petrilla, Malu or Maleja is part of Petrozsény, and Nyakmezeki is Campu lui Neag. The region of Hátszeg, the Zsil valley, the entire Retyezát, Kolcvár and Malomvíz were properties of the Kendeffy noble family. Kendefy Miháy was entitled with the ownership of the land on the 18th of December 1493.

These records were published by the Historical and Archeological Society of Hunyad County, which was established in 1880, in Déva. Under the leadership of Téglás Gábor, the annuals offered a vast knowledge about the Zsil valley.

The valley and the surrounding mountains were used by shepherds who were shepherding their herds from spring to late autumn. In the 15th century, the shepherds are followed by their family members, and the first homesteads are established in the region. As the inhabitants move, entire villages are established in the valley, so this is the reason why we find many village names originating from the Hátszeg region.

 

Petrosz- Petrozsény- Petroşani

Livadea- Livazény- Livezeni

Paros- Zsilparosény- Paroseni

Valea Lupului- Lupény- Lupeni

Coroesti- Zsilkorojesd- Coroiesti

Hubiţa- Hobicaurikány- Hobiceni

Uric- Urikány- Uricani

Râu Bărbat- Barbatyén- Bărbăteni


The slow resettlement lasts until the 18th century, and according to the census of 1818, the population of the valley has reached 3,000 – there were shepherds, woodman, charcoal-burners, carriers living there. This archaic way of life changes from the middle of the 19th century, as a result of the coal-mining.

The scientific research of the coalfields of the Zsil-valley was initiated by Maderspach Károly, at the beginning of the 1840’s. Between 1850−1855 already are few ten tons of coal is transported monthly through the Banyica pass. 1868 it is the time of change in the Zsil-valley: the exploitation of the coal begins. The simple villages change in a few years, and become mining cities; the whole Zsil-valley is being populated by workers coming from the entire region of the Monarchy. The valley reflects the diversity of the different nationalities of the Monarchy.

The Hungarians come mostly from the Székelyföld. There are Czech, Slovak, German, Romanian, Italian people coming. Miner’s colonies are being established. Between 1869 and 1910, the population of Petrilla, Petrozsény, Vulkán an Lupény has increased from 5,400 to 36,951. Many people come from Selmecbánya, Salgótarján, Ruszkabánya, Abrudbánya, Csík, Gyergyó, Udvarhelyszék, Máramaros, Bukovina, Hátszeg and Olténia, to find their luck. There was a time when 18 languages were spoken at these colonies – mostly Hungarian, Romanian, German, Slovak, Czech, Polish, Bosnian, and Serbian. The mining has become a center point of many nations, and the “test of the coal” has created “one man” who is taking care of the others. Some colonies were named after the origin of the people: Bosnia, Prague, Galicia, etc.

There are mining corporations established: The Eastern Transylvanian Corporation, Upper Zsil-valley Co., Coalmine Corporation of Salgótarján, Urikány-Zsil-valley Co., etc. The valley becomes the most important mining area of the Austro-Hungarian Monarchy.

In 1870 the Piski-Petrozény railway is being dedicated, the Petrozsény-Lupény railroad is constructed in 1892.

In August 1916 Romania declares war to the Austro-Hungarian Monarchy, and the Romanian army occupies the Zsil valley. There are bloody battles in the mountains of Vulkán and Tulisa-Oboroka, many Hungarian and Romanian soldiers die. The rifle-pits are visible even today; there are memorial graves on the Strázsa (Őrhegy) and Tulisa Mountains.

Between the two World Wars the mining continues. Life continues in the colonies, the national proportion doesn’t change for a while. There are Hungarian schools and churches, many people speak the Hungarian language. There are quite many mine calamities, also lots of strikes. The biggest calamity happened in 1922, when 82 people perished in the Aranka mine. The biggest strike happened at August the 6th 1929, when the army shot to death 22 miners.

At this time some other industry is being established: in the viscose silk factory of Lupény, are working mostly the wives and daughters of the miners, and the silk produced here is exported to foreign countries.

After the II World War, the mines are being taken over by the state, and the increasing the productivity demanded more people. The population is growing, Romanian people are brought in. The Hungarians come mostly from the Székelyföld, but there are some coming from Szilágyság, Beszterce and Máramaros regions, too. In the communist era the productivity increases dramatically, and in the 1970’s the population grows in number. In 1979 there are 2100 homes built in the valley. The social tension rises, and it culminates in the famous miner’s strike from 1977. This was very unusual at that time. The communist leader Ceasescu starts negotiations with the miners, quiets the workers with promises, but in fact a heavy reprisal begins. There are hundreds of miners removed, and the secret police, the Securitate builds a net of informers. Thus come the change in 1989.

The new power uses the miners for its own political purposes. The mines are theoretically working, but production decreases to half. Miners are interested more in the political problems, between 1990 and 1999 there are six violent “miner’s visits” to Bucharest to „re-establish the order”.

Since 1997 there is a continuous decreasing of production, so the mines are being slowly closed. In 1997 there were 50,000 people working in the mines, nowadays there are 10,000 left. This reflects on the quality of life of the people living here. The population didn’t change in number, but the number of retired and unemployed people has increased. There were no other industries implanted instead of mining. In this situation, tourism is the last hope for the future. The natural beauty of the region must be presented to the world!

 

Newsflash

Depresiusnea Petroşani a fost populată începând din secolele XVII-XVIII,când pe rând s-au format şi aşezările, cele mai multe prin trecerea locuitorilor din Ţara Haţegului.La început locuitorii s-au numit jieni dar în timpul ocupaţiei austro-ungare au căpătat porecla de momârlani.Termenul de momârlan este relativ nou,nu mai vechi de 187O.Străinii care au venit aici să cerceteze zona din punct de vedere geologic au rămas impresionaţi de această lume arhaică,zicând aceştia sunt rămăşiţe de daci.

Termenul de momârlan are mai multe înţelesuri

-urmaşii dacilor rămăşiţă în maghiară-maradvany

-din latină momo-ţăran,lan-băştinaş

Momârlan este deci om al locului,om de vatră,de baştină care a locuit aici din vremuri străvechi.În prima ediţie a Dex-uluilui Lazăr Săineanu din 1896 –momârlan era definit ca un bădăran,mârlan, ţopârlan,iar la punctul 2 joc de copii.Astăzi momârlanii formează relativ o comunitate mică în Depresiunea Petroşani, numărul lor fiind între 1O.OOO-2O,OOO de locuitori.Această lume a Ţinutului momârlanilor din Depresiunea Petroşani a avut oarecum un statut de comunitate închisă,momârlanii nedorind să-şi destăinuie viaţa şi

grijile celor din afara satului.Trăiau după tradiţiile lor intangibile şi îşi construiau casele aşa cum o făceau odinioară dacii,din bârne necioplite,încheiate la capete cu imbucătură numită coadă de rândunică.Bârnele erau aşezate de obicei pe un zid simplu de piatră,sub casă aflându-se beciul.Casele aveau formă dreptunghiulară,constând în general din două camere cu un coridor lung situat în faţă,având lungimea celor două camere şi aproximativ un metru lăţime,numit târnaţi.Acoperişul casei era din şindrilă confecţionată în general din lemn de brad.În ocol-curte mai era o cămară,bucătăria de vară,grajdul prevăzut cu şură.Clădirile înconjurau pe patru laturi o curte interioară, aşa numită casă cu ocol întărit parcă ar fi mici incinte de cetate.Cei mai mulţi şi-au construit locuinţele mai sus pe versanţi,pe terenuri mai înalte,acolo unde nimeni nu putea să le exproprieze terenul.Colibele sunt construcţii pastorale în afara satului în zona păşunilor şi fânaţelor subalpine.Sunt construcţii mici,alcătuite dintr-o singură încăpere pentru locuit,iar în cazul în care terenul permite şi urcatul vacilor iarna,se mai construieşte încă o încăpere separată pentru acestea un fel de grajd.La colibă.momârlanii urcă cu oile primăvara pentru păşunatul ierbii, înainte de a urca la munte.Vara în lunile iulie,august urcă la colibă pentru a face fânul necesar pentru iarnă.Fânul se face în clăi acolo ,nu se coboară acasă..Toamna după alesul oilor, momârlanii coboară din nou cu oile la colibă pentru a păşuna iarba ce a crescut de la cositul fânului în cursul verii.În jurul colibei există holde unde se seamănă de obicei cartofi pentru asigurarea hranei pe perioada cât stau cu oile la fân.Iarna de obicei după Sf.Ioan când se încheie la sate perioada sărbătorilor de iarnă,momârlanii urcă cu oile la fân.Fânul este dat oilor pe terenul de fânaţ în aşa numite ţarini care se mută din loc în loc,prin această metodă asigurându-se fertilizarea naturală a terenului.Stânele montane sunt construite în zonele alpine unde oierii vărează oile.De la Sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena,oile sunt urcate la munte unde stau până în jurul lui 1 septembrie în devălmăşie.Stânile sunt construite din bârne lungi de brad,cioplite cu barda.În general ele sunt formate din două încăperi,una mai mare şi un a mai mică, fără uşi între ele.În încăperea mare se face focul în mijloc pe vatră,iar fumul iese din stână pe sub streaşină prim spaţiile libere dintre bârne şi acoperiş.În apropierea stânei se află strunga pentru muls oile,şi un loc potrivit unde oile să doarmă noaptea,o pajişte mai întinsă numită târlă.De multe ori în apropiere erau şi stâne de vaci,de unde laptele era coborât la 2-3 zile pentru valorificat.Cunoscute erau stânele de vaci de la Negrele şi Dealu Mare din Bărbăteni,Pietricelele dinValea de Brazi,stânele La Fete de lângă Cabana Buta.Din păcate ele au rămas doar amintiri.Poate că-n următorii ani ,în munţii noştri,vechile stâne vor deveni muzee în aer liber,pentru atracţia turiştilor.

Creşterea animalelor a constituit o ocupaţie de bază a ţăranilor din Depresiunea Petroşani.Sfârşitul lunii mai prilejuieşte un eveniment deosebit în viaţa oierilor din zonă,urcatul oilor la munte şi apoi mult aşteptatul măsurat al oilor.Pe măsura încălzirii timpului se practică tunsul oilor.După tuns,urmează „boitul oilor”cu vopsele de diferite culori.Pe lângă acest semn oierii mai folosesc un semn care marchează definitiv oile proprii.Este un semn mai dur,făcut în urechea oii ,în mod obişnuit cu potricala sau alt obiect tăios.Cu câteva zile înainte de scoate oile la munte ,oierii unul sau doi din fiecare familie urcă la munte, pentru a pregăti terenul.Se amenajează stâna,se reface strunga,se curăţă izvoarele de unde se va aduce apa la stână.Oile se împart în oi cu lapte şi oi sterpe.Oile sterpe urmează să fie duse la o înălţime mai mare a muntelui decât cele cu lapte.

Măsuratul oilor este unul dintre cele mai importante momente din viaţa oierilor.În ziua stabilită pentru măsurat sunt prezenţi toţi oierii,însoţiţi de membrii familiei pentru a participa la acest eveniment.În funcţie de cât lapte a fost la măsurat,fiecare oier va primi brânză în cursul verii,cât stau cu oile la munte.După terminarea măsuratului are loc petrecerea la care participă toţi cei prezenţi la eveniment.Pe parcursul verii,în funcţie de cantitatea de lapte obţinut la măsurat,familia fiecărui oier merge la munte pentru a-şi însuşi brânza cuvenită.

În comunitatea momârlanilor s-au păstrat mai multe obiceiuri,care chiar dacă au suferit unele schimbări,atrag atenţia celor din afara comunităţii.

Obiceiul îngropării morţilor în grădina din apropierea casei îşi are rădăcinile în urmă cu mai bine de câteva secole,când exista credinţa,că morţii,ca şi viii, trebuie să se afle în apropierea familiei,chiar şi după ce au trecut la cele sfinte.La înmormântarea feciorilor, la mormânt în colţul stâng,în apropierea crucii se pune un brad adus de la munte,care va evoca dispariţia unui falnic brad din sânul comunităţii.Un număr impar de feciori 7-9-11 se deplasează la munte în zona de pădure deasă, unde cresc brazi înalţi,în vederea tăierii bradului.Lungimea bradului este în funcţie de numărul anilor feciorului decedat.Un fecior începe să cânte din fluier a jale,iar altul loveşte cu securea urmând ca fiecare grup să dea câte o lovitură,până ce bradul cade.Până la apropierea vârfului crengile se îndepărtează, iar bradul este transportat pe umeri de feciori aşezaţi în şir indian.În întâmpinarea feciorilor ce coboară bradul,veneau bocitoarele şi fluieraşi cu melodii de jale şi cu cântecul bradului.

„Tinerele voinic

Ce gând ţi-a venit

De mânaşi

Toţi, cu-n toporaş,ţie să-ţi aducă

Nevastă brădată

Naltă,sprâncenată?”

Tulpina bradului se înflorează după priceperea meseriaşilor prin decupare de coji.

Străbătând zonele montane din împrejurimile Depresiunii Petroşani,dăm foarte des de „Omul de patră”zidit din lespezi de piatră şlefuite şi lustruite de-a lungul secolelor de priceputul meşter care este natura şi aşezate cu migală,una peste alta,circular de mâna creatorului om,până la un stat de om,cu bază mai lată pentru a dura în lupta cu veacurile,subţiindu-se apoi la vârf.Privit mai ales de la distanţă,pare într-adevăr a fi un om,încremenit în timp.Numele acestor stranii construcţii diferă în Depresiunea Petroşani de la sat la sat.În unele sunt numite oameni de piatră,în altele momâi şi fine în altele se confundă cu gomilele.Rolul omului de piatră este atribuit în fiecare sat în funcţie de modul cum este numit.În unele sate ţin locul sperietorilor pentru păsări postate în holde.Alţii consideră că rolul lor ar fi acela de a se constitui în piatră de hotar între munţi.Şi azi momârlanii îşi mai marchează hotarul între proprietăţi cu pietre îngropate parţial în pământ.O parte dintre oieri afirmă că rolul oamenilor de piatră ar fi acela de a se constitui într-un punct de reper.Omul de piatră ar fi o creaţie a ciobanilor de-a lungul timpului deci ar fi marcaje ciobăneşti.

Un obicei care adună comunităţile de momârlani este nedeia.Nedeile sunt petreceri câmpeneşti,care se ţin cu ocazia unor date calendaristice importante.Ele se ţin în preajma satelor-nedeile de sat şi pe culmile munţilor-nedeile de munte.În comunităţile de momârlani cele mai cunoscute nedei de sat se ţin după Paşti.

-La Biserica Sânioni,cel mai vechi lăcaş de cult din Depresiunea Petroşani,nedeia are loc în ziua a doua de Paşti.

-Duminica Tomii, prima duminică după Paşti este ziua aleasă de sătenii din Câmpu lui Neag pentru a ţine nedeia de la Câmp.

-Nedeia de la Dealu Babii are loc în fiecare an în a treia duminică după Paşti.

Nedeile de munte se ţin tot cu ocazia unor serbători religioase.

-Straja este locul unde în fiecare an la data de 24 iunie adică de de ziua naşterii Sf. Ioan Botezătorul se organizează Nedeia Sânzienilor.

-Pe 29 iunie pe muntele Zănoaga se organizează Nedeia de Sânpetru.

-Nedeia de pe muntele Tulişa are loc pe 2O iulie,când lumea creştină îl serbătoreşte pe Sf. Ilie.

-La 15 august de Sfânta Maria în masivul Parâng se organizează Nedeia Troiţei.

Putem spune că în ultimul timp în Depresiuna Petroşani în comunităţile de momârlani nedeile au reânviat ele putând constitui un sprijin moral pentru membrii acestei comunităţi.De asemenea în viitor aceste manifestări trerbuie valorificate tot mai mult şi din punct de vedere turistic.